Îmi place să scriu. Vreau să scriu. O să scriu. Nu am de ales, trebuie să scriu, trebuie să dau frâu liber gândurilor care mă macină. Ăsta era un moment bun pentru o comparaţie, dar cine mai are nevoie de toate "tertipurile" astea gramaticale? Cine vrea, mă înţelege cu sau fără toate artificiile pe care limba romană le pune la dispoziţia oricărui autor, cine nu, nu. De ce trebuie să ne folosim de 1000 de cuvinte ca să exprimăm sentimente primare? De ce suntem noi, oamenii, atât de complicaţi? De ce multe din cuvintele frumoase şi'au pierdut cu totul semnificaţia? De ce "Te iubesc" îmi sună atât de fad şi lipsit de substanţă? De ce, de ce, de ce. Sunt întrebări care mă frământă în fiecare moment de singurătate spirituală, întrebări la care nu ştiu dacă voi găsi vreodată răspunsul.
Şi e frig. Foarte frig. M'a luat prin surprindere acum câteva săptămâni. Era seară şi eram pierdut pe undeva prin ghemul de străzi al oraşului. La început nici nu mi'am dat seama ce se întâmplă. Trăgeam însetat din ţigară şi eram mulţumit, pentru o clipă, lumea asta chiar părea perfectă. Atunci a apărut Ea. La început nu am observat'o, şi nici nu vroiam să o observ. I'am întors spatele şi am plecat.Am încercat să fug de Ea, să îi neg existenţa. Mă simţeam sleit de puteri, aşa că m'am oprit. Ea era tot acolo, privindu'mă tăcut şi aşteptând, şi, Doamne, cât timp are la dispoziţie. Nu o grăbeşte nimeni. Pe când eu, trebuie să înghesui atâtea vise intr'o viaţă aşa scurtă. Asta nu e chiar foarte corect, dar ce e corect în Universul asta? Întrebările astea fără răspuns mă bântuie şi mă fac să tremur că o rafală de vânt care îţi intră în oase. Şi Ea era în continuare acolo, stăteam faţă în faţă, ea neclintită şi rece, eu fricos şi muritor.
Şi e frig. Da. E frig şi e Toamnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu